Experiențele adverse din copilărie și parentajul toxic

În articolul precedent „Cum biografia ne influențează biologia”, am discutat despre studiul științific ACE care a demonstrat corelarea dintre experiențele adverse din copilărie și debutul numeroaselor afecțiuni fizice și mintale la vârsta adultă.

În acest articol vom discuta despre parentajul toxic, responsabil pentru apariția acestor experiențe traumatice în viața majorității oamenilor, indiferent de locul unde s-au născut, de situația materială și poziția socială a părinților lor, de educația pe care au primit-o în copilărie și de societatea în care au trăit.

Cele 10 Experiențe Adverse din Copilărie incluse în studiu pot fi grupate în 3 categorii majore:

Parentajul disfuncțional: atât cel abuziv ce poate expune copilul la abuz (fizic, emoțional, verbal, sexual) cât și parentajul neglijent ce poate expune copilul la (neglijarea nevoilor sale fizice, emoționale și medicale)

Expunere la violență domestică în cadrul familiei ce poate traumatiza copilul indirect (un martor la violență este o victimă a violenței)

Traiul cu un părinte disfuncțional (cu afecțiune mintală, dependent, delicvent) ce creează un mediu familial ostil, nesigur și care promovează și susține primele 2 categorii de experiențe adverse (parentajul disfuncțional și violența familială).

Este ușor de observat că numitorul comun în toate aceste categorii de experiențe traumatice îl reprezintă parentajul toxic și mediul familial disfuncțional ce susține parentajul toxic.

Parentajul toxic

Pentru a înțelege parentajul toxic este necesar să înțelegem regulile sau legile pe care se bazează.

În cadrul oricărei familii, „regulile” de creștere a copiilor sunt guvernate de sistemul de credințe al părinților în ceea ce privește viața și dezvoltarea copiilor.

Modul în care copiii sunt îngrijiți și educați în cadrul familiei de origine se transmite din generație în generație: copiii de azi vor deveni părinții de mâine și își vor crește copiii așa cum au fost și ei crescuți de către părinții lor.

Regulile de parentaj se transmit mai departe, adesea fără a fi puse sub semnul întrebării decât în situațiile în care apare o criză majoră în viața familiei sau în plan social.

Aceste reguli de creștere a copiilor transmise multi-generațional sunt în marea lor majoritate abuzive, distrug stima de sine a copiilor și îi încarcă cu un sentiment împovărător de rușine toxică (poți citi articolul despre rușinea toxică aici).

Rușinarea copiilor prin abandon

Regulile de parentaj „tradiționale”, anacronice și neadaptate la realitatea secolului 21 rușinează copiii prin diferite niveluri de abandon. Părinții își pot abandona copiii în mai multe feluri:

• Prin abandon fizic;
• Prin eșecul de a le modela propriile emoții și prin eșecul de a recunoaște exprimarea emoțională a copiilor;
• Prin eșecul de a satisface (total sau parțial) nevoile de dezvoltare ale copiilor;
• Prin abuz fizic, sexual, emoțional, verbal și spiritual;
• Prin folosirea copiilor pentru a-și satisface propriile lor nevoi de dezvoltare din copilărie;
• Prin folosirea copiilor pentru a-și salva căsnicia eșuată sau pentru a-și satisface nevoile emoționale pe care nu i le poate satisface partenerul de viață (incest emoțional);
• Prin acțiuni lipsite de rușine față de copii;
• Prin indisponibilitatea de a le oferi copiilor: timp, atenție, respect și protecție și îndrumare;
• Prin împovărarea copiilor cu secrete de familie, cu responsabilități ce depășesc capacitățile vârstei (parentificare), prin blocarea posibilităților de dezvoltare normală (infantilizare).

Abandonul unui copil, indiferent de natura acestui abandon, îi cauzează acestuia dezvoltarea unei personalități fundamentate pe rușine, pe credința extrem de limitativă că existența sa este o greșeală și că le este dator pentru totdeauna părinților să-și răscumpere această greșeală prin loialitate și obediență oarbă.

„Pedagogia Neagră”

Alice Miller a denumit acest parentaj toxic drept „pedagogia neagră” în cartea „Pentru binele tău – Rădăcinile violenței în educația copilului” – Ed. Herald, 2016 (carte pe care o recomand).

Conceptele ce legitimizează această „pedagogie neagră” sunt:

• Părinții sunt stăpânii absoluți ai copiilor și au drept de viață și de moarte asupra lor („Eu te-am făcut, eu te omor!”)
• Părinții stabilesc ce este bine și ce este rău având putere absolută și indiscutabilă („Eu știu mai bine ce este bine pentru tine”);
• Copilul este vinovat pentru furia părinților („Copile, de ce îi superi pe părinții tăi?”)
• Părinții trebuie să fie întotdeauna protejați („Cea de-a 5-a porunca a lui Moise – “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe Pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție ”)
• Sentimentele naturale, care împuternicesc copilul (furia, tristețea, frica, bucuria) constituie un pericol pentru părinții autocrați care nu sunt capabili să le tolereze. Sentimentele copilului declanșează propriile lor sentimente de neputință („Nu trebuie să-ți fie frică…. dacă nu încetezi, îți dau eu motive să-ți fie frică!”)
• „Voința” copilului trebuie înfrântă cât mai curând posibil, de la cea mai fragedă vârstă („Nu te ridici de la masă până nu mănânci tot din farfurie!”)
• Toate acestea trebuie să se întâmple foarte devreme în viața copilului astfel încât acesta să nu poate realiza ce se întâmplă și să nu-și trădeze părinții („Să nu spui asta  la nimeni că ne faci de toată rușinea!”)

Instrumentele de parentaj folosite pentru a suprima spontaneitatea vitală a copiilor sunt: minciuna, duplicitatea, intimidarea, manipularea, privarea de iubire, izolarea, lipsa de încredere, critica, umilirea, disprețul, ironizarea, rușinarea, constrângerea prin violență care poate merge până la tortura fizică și emoțională.

De asemenea, toate aceste instrumente sunt corelate cu îndoctrinarea copiilor printr-o serie de credințe false, limitative și care susțin conceptele „pedagogiei negre”:

• Un sentiment de datorie (față de părinți) creează sentimentul de iubire;
• Sentimentele de furie și de ură pot fi eliminate prin interzicerea lor;
• Părinții merită să fie respectați doar pentru că sunt părinți (indiferent dacă sunt persoane disfuncționale care fac rău copiilor și familiei);
• Copiii nu merită să fie respectați, doar pentru că sunt copii;
• Obediența (ascultarea) oarbă dă tărie caracterului unui copil;
• O stimă de sine de nivel ridicat este dăunătoare;
• O stimă de sine de nivel scăzut conduce o persoană la altruism;
• Sensibilitatea emoțională și tandrețea sunt dăunătoare (de exemplu” „Nu-i arăta iubire copilului: Pupă-ți copilul doar în somn, să nu îl răsfeți!”);
• Este greșit să răspunzi nevoilor pe care le are copilul (de exemplu” „Trebuie să-l lași să plângă ca să nu devină prea mămos”);
• Severitatea și asprimea educației copilului îl pregătesc pentru viață (de exemplu: „Educația spartană este cheia succesului în viață”);
• Falsa recunoștință este preferabilă unei lipse de recunoștință sincere (de exemplu: „Dacă pari mulțumit, ascultător și fericit este mai bine decât să fii sincer și să îți arăți nemulțumirea, încăpățânarea și nefericirea sinceră”)
• Felul în care te comporți este mai important decât ești cu adevărat (de exemplu: „Nu contează cum ești și cum te simți atât timp cât faci ceea ce este „corect”, după standardele familiei și ale societății”).
• Corpul (tău) este un lucru murdar și dezgustător;
• Sentimentele puternice sunt dăunătoare și trebuie interzise (valabil doar pentru copii);
• Părinții sunt ființe perfecte, lipsite de impulsivitate și de vinovăție;
• PĂRINȚII AU ÎNTOTDEAUNA DREPTATE.

Probabil niciun părinte din epoca modernă nu însumează toate aceste credințe limitative. Și probabil extrem de puțin părinți sunt malefici în mod intenționat cu copiii lor.

Majoritatea părinților își iubesc copiii și doresc în mod sincer să le ofere o educație cât mai bună.

Cu toate acestea, majoritatea părinților poartă în mod inconștient câteva dintre aceste credințe pe care le-au primit și ei, prin educație, de la proprii lor părinți.

Realitatea dureroasă este că părinții nu au aproape nicio posibilitate de a discerne impactul credințelor inconștiente atât timp cât ei înșiși nu și-au clarificat și rezolvat traumele și carențele din relația cu părinții lor.

Din acest motiv, parentajul toxic, așa cum spuneam mai devreme, este multi-generațional: tiparele comportamentale și credințele „îndreptățite” despre creșterea copiilor nu pot fi schimbate atât timp cât nu sunt puse sub semnul întrebării.

Un părinte în 2020 își poate crește copilul după reguli de obediență oarbă din Evul Mediu. Și din nefericire aceste situații sunt des întâlnite peste tot, peste tot în lume și, bineînțeles și în România.

Voi discuta în articolele viitoare despre „greaua moștenire” a traumei colective din România lăsată de un regim comunist timp de 50 de ani, de dictatorul Ceaușescu și alimentată în continuare de peste 30 de ani de „tranziție” către neo-comunismul cu față capitalistă.